Habitate

Habitate de interes comunitar prezente în sit:

Denumirea şi codul Natura 2000

Anexa Directivei  Habitate şi OUG 57/2007

Procentul acoperit de tipul habitat raportat la întreaga arie a proiectului

7220 * Izvoare petrifiante cu formare de travertin (Cratoneurion)

Anexa I a Directivei

Habitate şi Anexa 2 a OUG 57/2007

0,1

8210 Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci calcaroase

Anexa I a Directivei

Habitate şi Anexa 2 a OUG 57/2007

1

6520 Fâneţe montane

Anexa I a Directivei

Habitate şi Anexa 2 a OUG 57/2007

1

91Q0 Păduri relictare de Pinus sylvestris pe substrat calcaros

Anexa I a Directivei

Habitate

3

 

7220 * Izvoare petrifiante cu formare de travertin (Cratoneurion)

DESCRIERE GENERALĂ

       Are întotdeauna o extindere mică, fiind asociat altor habitate de naturi foarte diverse. Pentru apariţia izvoarelor petrifiante cu formare de travertin este necesar să existe condiţii geografice particulare, respectiv masive calcaroase, fenomene vulcanice care să genereze izvoare cu apă caldă acidă, aceasta dizolvând rapid calcarul şi redepunând-ul sub formă de travertin (tuf calcaros). Adeseori acesta se mulează încet peste plantele din comunităţile din apropiere petrifiindu-le, de unde şi numele habitatului. La noi în ţară asemenea situaţii sunt deosebit de rare şi apar la scară mică. Totuşi, accepţiunea ecologică a habitatului este mai largă, extinzându-se la toate izvoarele din arealele muntoase stâncoase, cu apă ce se prelinge pe suprafaţa rocii în permanenţă şi unde se găsesc perniţe întinse de muşchi de pământ ce cresc direct pe stânca nudă, în primul rând specia caracteristică Cratoneurion. Din acest punct de vedere, habitatul este frecvent în Carpaţii Româneşti. Muşchii de pământ ataşaţi de stâncile ude ajung şi la 40% din biomasa habitatului, la care se adaugă pinguicula comună, saxifraga stelată, opaiţa mică, calcea calului, splinuţa aurie alpină, vărzuţa amară, pufuliţa nutantă, mărarul păros, toporaşul galben etc.

      Specia caracteristică pentru Europa Centrală şi de vest, cohlearia de Pirinei (la noi fiind prezentă o subspecie endemică), este foarte rară în Carpaţi.

8210 Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci calcaroase

DESCRIERE GENERALĂ

    Habitatul este format din comunităţile de plante neînchegate din crăpăturile pereţilor stâncoşi de calcar şi conglomerate calcaroase, cu separarea unor variante din munţii de joasă altitudine (etajul fagului, până la 1500 m) şi a unor variante boreale până la alpine (1500-2400 m). Dintre variantele de joasă altitudine, cea mai larg răspândită este cea a comunităţilor de feriguţă de stâncă brună şi verde, unde alături de speciile dominante de ferigă se află multe alte specii calcifile de stâncărie de altitudine joasă ca feriga dulce, iarba dragostei, valeriana cu trei frunze, verzişoara de stâncă, ciucuşoara de stâncă, feriga fragilă, iarba acră albă, opaiţa carpatină, cimbrişorul comat carpatin, garofiţa albă, mărarul gracil, pesma de foc, saxifraga comună, draba de stâncă galbenă, saxifraga lui Rochel (în Carpaţii Occidentali), clopoţelul carpatin (în Carpaţii Orientali), specii de pădure (frecvent firuţa de pădure). Pe pantele vestice ale Carpaţilor Occidentali, cu influenţe oceanice, pe pereţii calcaroşi abrupţi de joasă altitudine, apare o variantă „atlantică” a acestui habitat edificată de feriguţa unghia ciutei, ciuboţica cucului (primula) mică şi clopoţelul lui Kitaibel. Numai în Carpaţii Bănăţeni apar comunităţile de stâncării calcaroase abrupte cu opaiţă de stăncă şi feriguţă de zid, care au pe lângă speciile obişnuite habitatului şi specii endemice precum mărarul atamanta, minuartia ungurească, garofiţa bănăţeană etc. În Cazanele Dunării, poate şi în Cheile Caraşului, sunt strict endemice comunităţile de stâncărie edificate de clopoţelul Cazanelor şi coada iepurelui filiformă alături de alte specii locale endemice precum laleaua Cazanelor şi minuartia Cazanelor. În etajele boreal (al molidului), alpin şi subalpin, comunităţile diferă destul de mult din punct de vedere floristic, multe fiind edificate de specii endemice cum sunt cele de coada şoricelului lui Schur şi clopoţelul cu frunze de cohlearia, saxifraga pitică, saxifraga lui Rochel şi ipcărige de piatră, pelin alpin cu saxifraga moscată şi draba lui Kotschy, cimbrişor frumos cu firuţa lui Rehman, opaiţa lui Zawadzk cu rogoz de stâncă şi saxifraga verde (ultima numai în nordul Carpaţilor Orientali).

6520 Fâneţe montane

DESCRIERE GENERALĂ

     În arealul munţilor de înălţime medie dar şi în cel al dealurilor înalte, acolo unde pădurea a fost defrişată din timpuri străvechi pentru a face loc păşunilor şi fâneţelor obştilor săteşti, acest tip de habitat este componenta principală a peisajului alături de pădurile de fag sau molid. Mai mult decât atât, alături de pădure el este componenta esenţială a vieţii satelor de munte şi de sub munte, fiind baza creşterii animalelor în aceste regiuni. Principalele graminee de mare valoare furajeră sunt iarba vântului, păiuşul roşu, ovăsciorul auriu, viţelarul, coada câinelui. Alături de acestea apar alte plante valoroase pentru creşterea animalelor precum lucerna galbenă, lintea pratului galbenă, măcrişul, chimenul, coada şoricelului roşie, pătrunjelul de munte, cruciuliţa lui Iacob, genţiana cruciată, garofiţa comună, garofiţa superbă. Degradarea prin suprapăşunat duce la distrugerea structurii originale, dominante devenind speciile de buruieni înalte ca şteregoaia albă, brânca ursului, ştevia alpină, pesma frigiană. Deşi nu sunt un habitat prioritar, fiind larg răspândite în munţii Europei Centrale, fâneţele montane au o diversitate biologică excepţională, mai ales în porţiunile unde sunt folosite doar pentru cosit. Se întâlnesc destul de des populaţii mari de narcise, crin sălbatic sau bulbuc galben, toate plante rare deosebite. Tot aici se află şi cele mai numeroase specii de orhidee din toate habitatele europene. Dintre acestea, la noi sunt frecvente orhideea de soc, orhideea bărbătească, orhideea pătată, orhideea de mai, papucul doamnei, poroinicul etc. Există în aceste fâneţe şi specii endemice locale sau regionale precum pesma Retezatului, garofiţa compactă carpatină, genţiana mov carpatină sau orhideea lui Schur. Menţinerea acestor habitate şi a diversităţii lor biologice în cadrul peisajelor patriarhale montane în care se integrează reprezintă un obiectiv important pentru dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale.

91Q0 Păduri relictare de Pinus sylvestris pe substrat calcaros

DESCRIERE GENERALĂ

      În timpul perioadei glaciare, acum 18.000 de ani, se cunoaşte din analizele de polen că pinul silvestru era principala specie de arbore din Europa Centrală, inclusiv din România. Odată cu încălzirea climatului s-au instalat tipurile de pădure actuale iar pinul silvestru s-a retras în turbării (vezi habitatul 91D0*) sau pe versanţi calcaroşi ori conglomeratici abrupţi unde se găseşte sub formă de mici populaţii relicte, deosebit de valoroase. Astfel de habitate reminiscente glaciare găsim în Munţii Trascăului (cheile din jurul masivului Belioara, Piatra Cetii), Cheile Bicazului, Munţii Vrancei, Leaota, Cozia (pe stâncării de gneis dar cu floră calcifilă în mare parte), Vâlcan (aici împreună cu pinul negru în câteva locuri, interferenţă cu habitatul 9530*). O mare problemă a acestor populaţii relicte de pin silvestru o reprezintă alterarea structurii lor genetice ancestrale (un instrument foarte valoros în viitor pentru reconstrucţii paleoenvironmentale) prin dispersarea polenului plantaţiilor recente de pin silvestru, uneori imense, din împrejurimi. Acest lucru este clar vizibil de exemplu în jurul masivului Piatra Cetii din Munţii Trascău, unde plantaţiile mari de pin silvestru de pe valea Galdei produc primăvara intensa poluare genetică a micii populaţii relicte din vârful muntelui calcaros. Stratul arbustiv nu conţine specii caracteristice, în schimb covorul ierbos este alcătuit din specii din pajiştile de stâncării calcaroase, în primul rând gramineul coada iepurelui carpatină ( Sesleria rigida). În Cozia, acest habitat este populat de specia relictă rară iedera albă ( Daphne blagayana) , care îi dă un intens colorit local. În Vrancea, din cauza naturii mai puţin calcicole a rocilor din substrat, speciile acidofile cum ar fi flocoşica, muşchiul argintiu, afinul şi iarba neagră sunt dominante.